Parodonțiul

Parodonţiul reprezintă aparatul prin care fiecare dinte este ataşat la osul mandibular. Poate fi considerat un organ cu funcţii vitale dinţilor şi cu o histologie perfect adaptată funcţiilor sale.

Parodonțiul cuprinde totalitatea țesuturilor care asigură menținerea și susținerea dinților în oasele maxilare, în plan vertical, parodonțiul are o arie cuprinsă între nivelul marginii gingivale și o zonă nedelimitată strict din apropierea apexului. Din punct de vedere topografic parodonţiul este acel ţesut conjunctiv specializat situat între cementul ce acoperă rădăcina dentară şi osul ce formează „buzunarul” alveolar în care stau rădăcinile dentare cu care formează un tot unitar. Cât timp gingia este intactă, parodonțiul este sănătos și dintele este bine fixat.

 Structura parodonţiului

Cementul radicular – acoperă toată suprafaţa externă a rădăcinii dentare şi are un rol extrem de important în fixarea ligamentelor periodontale de rădăcină.

Ligamentele periodontale – este elementul care uneşte rădăcina dentară de osul alveolar şi de ţesutul gingival din vecinătatea coletului dentar.

Osul alveolar – reprezintă suportul fix în care sunt ancoraţi dinții prin intermediul ligamentelor periodontale.

Ţesut gingival – gingia se ataşează la nivelul coletului dentar protejând astfel spaţiul dintre dinte şi osul alveolar.

Tratamentul stomatologic al pacientului cardiac

 

În cazul pacienților cu anumite afecțiuni medicale sunt necesare măsuri și considerații speciale. În ceea ce privește pacienții care suferă de o afecțiune cardiacă, medicul stomatolog trebuie să evalueaze corect starea de sănătate a individului şi să aprecieze dacă o anumită patologie constituie sau nu o urgenţă. De asemenea, pacienţii cu afecţiuni cardiovasculare se pot decompensa hemodinamic foarte uşor în condiţiile stresului provocat de procedurile stomatologice, astfel încât personalul medical trebuie obligatoriu instruit să intervină de urgenţă în situaţii de acest fel.

Cu toate că patologia sistemului cardiovascular este complexă, congenitală sau dobândită, majoritatea au în final aceeaşi evoluţie spre insuficienţă cardiacă şi consecinţele ei. Într-o astfel de situație, tratamentul stomatologic al pacientului cardiac trebuie adaptat în aşa fel încât să se evite complicaţiile.

 

1. Anamneza, constă în a sta de vorba cu bolnavul despre boala sa și contextul ei. Se face în condiții de confort și liniște.

2. Categoria de risc a pacientului dictează tratamentul. Se recomandă tratarea urgenţelor în spital la cei cu infarct miocardic în ultima lună, angină instabilă, bloc atrio-ventricular II-III, valvulopatii severe, insuficienţă cardiacă decompensată. La cei cu risc mediu se poate efectua obturaţii, intervenţii parodontale, detartraj, implanturi dentare.

3. Este important să minimizăm anxietatea şi durerea, pentru a nu accentua descărcarea fiziologică de adrenalină care să precipite un episod acut. Monitorizarea tensiunii arteriale este utilă dar nu oferă informaţii exacte, deoarece dentofobia poate creşte inevitabil.

4. Anestezia dentară. Anestezia locală este obligatorie tocmai pentru a elimina orice disconfort potenţial periculos, chiar dacă pacientul suferă de inimă. Precauţie şi doze reduse de anestezic se impun la pacienţii care iau beta-blocante, digitalice, aceste medicamente potenţând efectele epinefrinei. Se evită, însă, firele de retracţie gingivală cu epinefrină.

5. Pacienţii cu angină pectorală necesită o premedicaţie cu nitroglicerină sublingual şi/sau anxiolitice. Dacă angina apare, intervenţia se întrerupe şi se administrează o nouă doză de nitroglicerină, iar pacientul se poziţionează în  şezut. O durere toracică ce durează peste 15-20 minute, nu cedează după 3 doze de nitroglicerină la interval de 5 minute, pacientul acuză greaţă, vomită, apare sincopa are o mare probabilitate de a fi infact miocardic acut. 

6. Un pacient cu infarct miocardic recent (sub 6 luni) poate primi îngrijire stomatologică cu acordul medicului cardiolog, iar peste 6 luni intervenţiile se pot realiza în siguranţă, reducând anxietatea şi durerea.

Evicțiunea gingivală

 

 

Evicțiunea gingivală este un proces realizat cu scopul obţinerii unei amprente dentare corecte și de bună calitate. Amprenta dentară este folosită în tratamentele de restaurare protetică, iar obținerea urmărește mai multe etape, una dintre ele  fiind evicțiunea gingivală, care asigură spațiul corespunzător aplicării materialului pentru amprentarea subgingivilă.

Tehnica de evicțiune gingivală se realizează întotdeauna pe câmp uscat. Înainte de a asigura un spaţiu adecvat materialului care va amprenta subgingival, trebuie să avem un control optim al fluidelor orale. Acest control se poate face prin izolarea uzuală cu rulouri de vată şi aspirator sau prin folosirea de medicaţie antisialogogă cu mare precauţie.

Tehnicile cele mai folosite pentru efectuarea evicțiunii gingivale sunt:

Tehnica mecanică – poate fi realizată în două feluri, primul prin plasare şnurului de bumbac în şanţul gingival şi al doilea prin utilizarea spumei pentru evicţiune gingivală.

Tehnica chemo-mecanică – aceasta presupune introducerea unui şnur de bumbac preimpregnat sau impregnat manual cu o substanţă astringentă, care va determina pe lângă evicțiunea propriu-zisă şi controlul local al fluidelor orale.

Firele din bumbac folosite pentru această procedură pot fi de mai multe feluri, precum și substanţele astringente folosite. Firele cu mijlocul gol sunt mai des folosite de către medicii stomatologi, întrucât  sunt mai ușor de introdus în șanțul gingival. În plus, au capacitatea de a absorbi mai multă substanță cu rol în controlarea fluidelor. De asemenea, grosimea firelor poate varia între 0.4 – 1.5 mm. Substanţele folosite pentru impregnarea firelor sunt în general clorura de aluminiu, sulfatul de fier şi epinefrina.